În majoritatea religiilor străvechi sărbătorile erau legate de comemorarea morţii şi învierii divinităţilor şi mai puţin de momentul naşterii acestora. Crăciunul este sărbătoarea specific creştină cu dată fixă prin care „se celebrează naşterea cu trup a Domnului şi poate fi considerată relativ nouă faţă de Paşti, care datează din vremea apostolică, sau de Rusalii, sărbătoare care se referă la cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi” (Sabina Ispas, Colindatul tradiţional românesc, sens şi simbol, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007, pag. 7).
Atestarea documentară merge, în Răsărit, până spre sfârşitul secolului al III-lea, în timpul persecuţiilor creştinilor din Nicomedia: „Calendarul filocalic menţionează sărbătorirea Crăciunului la Roma în secolul al IV-lea. După tradiţia conform căreia Mântuitorul s-a botezat în aceeaşi zi în care s-a născut, în răsăritul Europei, până în secolul al IV-lea, avea loc celebrarea Arătării Domnului – naşterea şi botezul laolaltă – în ziua de 6 ianuarie, cele două date separându-se, progresiv, începând din 380 (în Antiohia). Relaţia dintre ele s-a reglementat abia în anul 567, când Conciliul din Tours a fixat aşa numita perioadă festivă a celor 12 zile (între Crăciun şi Bobotează)” (Ibidem., pag. 8).
Această precizare este importantă, deoarece demonstrează vechimea şi importanţa acordată sărbătoririi Naşterii Domnului. De asemenea, momentul acesta a reprezentat în trecut, ca şi în zilele noastre, un moment de importanţă religioasă, fiind sărbătorit în cadrul Bisericii, şi având apoi implicaţii valoroase în viaţa de familie şi în tradiţiile comunităţilor creştine. Importanţa pe care a dobândit-o în cultura universală data naşterii lui Iisus Hristos este evidentă, fie şi numai dacă avem în vedere faptul că de la acest eveniment începe numărătoarea anilor erei noastre sau erei creştine. Iisus este considerat „axa timpului: istoria a mers spre El, în aşteptarea Lui şi s-a împlinit după venirea lui” (Ibidem., pag. 9).
Arealul geografic al răspândirii creştinilor este imens, ca şi tradiţiile ce implică desfăşurarea unei sărbători precum Naşterea Domnului.
În spaţiul mioritic românesc, fie el cel al graniţelor de astăzi sau al României de altădată, Sărbătoarea Crăciunului a reprezentat dintotdeauna un moment important din viaţa de obşte creştinească a acestui popor. În sine, această sărbătoare a avut dintotdeauna valori religioase, fiind implicată în/de viaţa Bisericii, asta pentru că, de fapt, Crăciunul înseamnă Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care coboară smerit şi se naşte ca „Fiu al Omului” (Matei 16, 13) într-un staul umil, din Betleem, pentru ca noi să ne înălţăm la „naşterea cea de sus” (Ioan 3, 3), ca „fii ai lui Dumnezeu”, ai Împărăţiei cerurilor. Aşadar, momentul sărbătorit este unul al bucuriei, arătat atât de frumos în cuvintele Pastoralei la Naşterea Domnului, a Episcopului Eftimie al Romanului: „Acum se bucură toţi drepţii şi profeţii Vechiului Testament pentru că li se adevereşte cuvântul. Acum se à ®mplineşte prezicerea proorocului: Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (Isaia, 7, 14), care se tâlcuieşte Cu noi este Dumnezeu (Matei 1, 23). Privind sfânta icoană a Naşterii Domnului, vedem aievea smerita închinare a magilor, prosternarea pioasă a păstorilor, căldura blândă a făpturilor necuvântătoare peste ieslea pruncului dumnezeiesc” (P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Pastorală de Naşterea Domnului în Revista „Credinţa Ortodoxă”, Anul VI, Nr. 12 (70), decembrie 2002, pag. 18).
Sărbătoarea Naşterii Domnului reprezintă o reactualizare a unui moment de importanţă maximă pentru omenire şi pentru spaţiul românesc, iar acest moment s-a ancorat în teologia Bisericii Ortodoxe Române şi în viaţa şi tradiţiile poporului român. Momentul de bucurie a trebuit să fie manifestat nu doar în cadrul activităţilor de ordin bisericesc (slujbe, rugăciuni), ci şi în cadrul privat al vieţii de familie. În acest spaţiu intim, simbioză între Biserică şi Familie, s-a născut şi s-a cultivat colindul, manifestare a bucuriei ce anunţa venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu făcându-Se om, dând pildă de smerenie, din iubire, pentru noi. Colindatul, ca manifestare a răspândirii acestei bucurii, a fost făcut iniţial chiar la Naşterea Domnului, moment în care martorii la acest eveniment au dat de ştire întregii omeniri despre aflarea Mântuitorului, aflare care a devenit o permanentă împărtăşire a unei bucurii de nedescris: „Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte Hristos)” (Ioan 1, 41), „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45).
Cercetătorii au demonstrat că termenul colindă derivă din latinescul Kalendae şi grecescul Кαλάνδαι. El a fost preluat de la vechii romani, unde era pus în legătură cu Calendele lui Ianuarie (Adam Domin, Sărbătorile de iarnă şi de peste an între datină, muzică şi teologie, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 77), şi „păstrat cu fidelitate numai în Răsărit, începând de la Mediterană cu grecii, apoi toate popoarele Peninsulei Balcanice, românii, şi continuând spre nord cu ungurii, toţi slavii, fără excepţie, întinzându-se pe la poloni şi bieloruşi până la ţărmurile Balticei, neexceptând nici pe lituanieni şi letoni” (Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, pag. 385). Pentru noi, astăzi, „colindatul este o datină adânc înrădăcinată în conştiinţa neamului românesc, ea fiind întâlnită în toată lumea creştină” (Adam Domin, Op. cit., pag. 7).
Acest lucru îl demonstrează creaţiile populare de acest gen, creaţii care diferă de la o zonă geografică la alta. Întocmai diferenţele areale fac din această manifestare popular-religioasă o trăsătură distinctă a vieţii spirituale creştine, motiv pentru care colindul de crăciun nu se încadrează în seria creaţiilor religioase cu o desfăşurare riguroasă, conform unui tipic sau rânduieli aparte. Tocmai de aceea, „colindele sunt creaţii populare inspirate din Sfânta Scriptură, iar unele au şi caracter laic, având ca izvor viaţa cotidiană a satului” (Ibidem., pag. 9). Dacă, odinioară, colindul era cel mai important şi mai complex ceremonial ce se întindea pe durata a 12 zile (Ioan Viorel Boldureanu, Folcloristică şi etnologie, Editura Mirton, Tim işoara, 2003, pag. 96), astăzi acest fenomen a suferit schimbări majore, modificări legate atât de conţinut, de mesaj, cât şi de formă şi linie melodică. Colindele sau colindurile (Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Kolos, Iaşi, 2009, pag. 304) sunt nişte cântece tradiţionale româneşti, anumite „felicitări/urări de tip epico-liric, având în general între 20 şi 60 de versuri” (Ibidem., pag. 304). Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină din perioada precreştină (Ibidem., pag. 305).
Potrivit etnologului Marcel Lutic, în lucrarea Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă (Ibidem., pag. 304). George Breazul, în Prefaţa culegerii intitulate sugestiv Colinde, afirmă deopotrivă că în „unele părţi ale ţării sunt cântece de stea care se cântă la colind –li se şi zic colinde – cum şi colinde care se cântă la stea” (George Breazul, Colinde, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, pag. 6). Indiferent de tipologia sa, colindul românesc este asociat cu Sărbătoarea Naşterii Domnului, însă nu pot fi excluse aici, aşa cum şi muzicologul George Breazul a remarcat, celelalte tipuri de cântări religioase, cele legate de alte momente importante, cum ar fi cele legate de Anul Nou, Boboteaza, Botezul Domnului sau Învierea, cântări care poartă acelaşi nume, cel de colind. Sărbătoarea Naşterii Domnului a născut în timp multe legende.
Una dintre cele mai interesante este cea a lui Crăciun, culeasă de folcloristul Simion Florea Marian la începutul secolului al XX-lea, în peste 20 de variante regionale şi apărută în cartea Legendele Maicii Domnului. Crăciun, care trăia demult, într-un sat, împreună cu soţia sa, Crăciuneasa, era un om mânios şi beţiv. Pe când soţul Crăciunesei era plecat de acasă, la poarta lor s-a abătut Fecioara Maria care i-a cerut găzduire căci îi venise sorocul să nască. Cu gândul la bărbatul care îi inspira teamă dar milostivă din fire, Crăciunesa o găzduieşte pe Fecioara Maria în grajd. După ce se naşte pruncul Iisus, Crăciun se întoarce acasă, descoperă ce s-a întâmplat, se-nfurie şi-i taie Crăciunesei mâinile cu toporul. Maica Domnului o linişteşte pe femeia îngrozită şi o pune pe aceasta să-şi bage mâinile în apa în care fusese îmbăiat pruncul Iisus. Mâinile Crăciunesei cresc la loc, Crăciun nu poate contesta minunea şi are mustrări de conştiinţă.
Există credinţa că el este primul om convertit la creştinism. Un astfel de personaj celebru este Crăciun, păstorul mitic, a cărui legendă a fuzionat foarte frumos cu mitul Naşterii Domnului aşa cum s-a văzut. Apariţia numelui Crăciun în colindele româneşti este frecventă: „În seara Ajunului / Vin fiii Crăciunului” (G. Breazul, colindul 24, Ibidem., pag, 38) „Sus în curtea lui Crăciun / S-au născut un Domn prea bun (…) Domnul sfânt şi Domnul bun / E în curtea lui Crăciun” (G. Breazul, colindul 40, Ibidem., pag, 61-63) „Mergi, Crăciune, la Împărat, / Că-i târziu şi-a înnoptat”.( G. Breazul, colindul 77, Ibidem., pag, 123) Colindul românesc reprezintă de peste veacuri o simbioză între un mesaj religios, cel al Naşterii Domnului, şi tradiţia unei conştiinţe naţionale româneşti. De altfel, creştinii din cele mai vechi timpuri, ca şi românii spaţiului mioritic, au mărturisit Naşterea Domnului la fiecare liturghie prin cuvintele din Simbolul de credinţă: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.
La români, Naşterea Domnului „a fost de 2000 de ani mărturisită prin colinde, căci nu se poate concepe la noi sărbătoarea Naşterii fără colinde. Ele sunt o parte integrantă a spiritualităţii ortodoxe româneşti, dar şi a folclorului nostru, vechi ca şi poporul. Ele formează un tot unitar cu doinele, baladele, etc.” (Adrian Dăscălescu, Păstrarea datinilor şi a tradiţiilor, în „Candela”, Revista de teologie şi cultură a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, anul XIII, nr. 11-12, 2003, pag. 29).
Sursa: www.traditionalromanesc.ro
